Se simti mica, mult prea mica intr-o lume mult prea mare si mult prea amara. Si cu ultimele ei puteri inchise o usa. Una imensa si grea. Care statea oricum atarnata doar intr-o balama. O usa care fu intredeschisa o foarte lunga perioada de timp. Pe usa aceea intrara si iesira vant, ploaie, frig si caldura, pe rand sau deopotriva.
Apoi se aseza in genunchi. Dori sa planga. Insa nici o lacrima nu voia sa curga. Doar ochii i s-au umezit putin. Tot corpul ii amortise parca. Si gandurile la fel. Nu a simtit furie. Nici tristete. Doar o amorteala generala. De parca ar fi fost anesteziata. O anestezie generala. Care reusise sa ii inghete nu doar trupul dar si emotiile si timpul. Ar fi vrut sa strige, sa urle, sa sparga ceva…inutil. La fel ca ea.

Reclame

Viata e frumoasa. Daca stii sa o traiesti. Altfel, devine o povara mult prea grea. Cand ajungi intr-un astfel de punct te blochezi pur si simplu. Iar viata trece pe langa tine si tu pe langa ea.
Ce faci? Astepti cu rabdare si mandrie sfarsitul? Il ajuti? Traiesti aleatoriu? Sau incerci sa gasesti raspunsuri, sa dai sens?
De obicei traiesti aleatoriu si astepti sfarsitul ca pe cel mai mare dar Dumnezeiesc.
Cunosc depresia mai mult decat pe mine insami. Stiu toate formele ei. E urata cu spume. Si foarte perfida. Atat de perfida incat si atunci cand razi tu plangi.
Pe la 17 ani am inghitit un pumn de pastile. M-am trezit in spital. Mama era langa mine. Am zacut…nu stiu cat. Cel putin o saptamana mi-am vomat si matele din mine. Sinucigasa ratata, ce sa mai.
Ce imi aduc aminte si in ziua de azi este ca atunci cand am deschis ochii mama era langa mine. Si ca era inconjurata de a o aura verde-galbui. Nu, nu era o inchipuire. Nu era halucinatie. Stiu ce am vazut.
In timp am descoperit ca pot vedea in oameni aceasta lumina. Care e de diferite culori. Dar care adesea e umbrita de propriile nopti ale sufletului. Toti le avem. Unii reusesc sa si le stapaneasca mai bine, sa le ascunda, sa le ignore. Dar ele exista.
Viata nu este usoara. Dar nici cel mai negru scenariu posibil. Totul depinde de perspectiva din care privesti. Sau cum se spune, „atitudinea determina altitudinea”. Sigur, din miezul lucrurilor e intotdeauna cel mai greu sa privesti pozitiv atunci cand lucrurile devin negative. Insa nu imposibil. Desigur, dupa ce furtuna a trecut.
De aceea e bine sa nu luam decizii cand suntem furiosi si nici atunci cand suntem loviti de fericire. Extremele nu aduc niciodata nimic bun.
Incearca sa te detaseszi. De tine. De sentimente. De trairi. Priveste-te din exterior. Nu te infuria pentru ce o sa vezi. Nici nu te rusina. Invata sa il accepti pe cel din fata ta, cu bune si rele. Cand vei ajunge in acel punct vei sti ca esti pe drumul cel bun. Doar asa vei vedea unde sunt sincope, unde gresesti si de ce, unde ai fi putut face altfel, unde esti multumit cu ce ai infaptuit samd. Si cel mai important este sa nu invinuiesti pe nimeni. Esti singurul responsabil de fericirea sau nefericirea ta. Va fi un drum anevoios.
Eu inca lucrez la asta.

Momentul acela cand prin minte trec mii de ganduri si nici unul complet. Mii de dorinte si nici una posibil de infaptuit. Mii de regrete anapoda. Mii de emotii amestecate, colorate, insamantate si totusi muribunde…
Ganduri. O mie si unul si nici unul complet.
Arse de soare, de neputinta si teama.
Ganduri mici si mari tinandu-se de mana
Stranse tacut, ca-intr-un cortegiu funerar, in semn de respect.

Emotii. Indepartandu-se una de alta.
Se imping, se cearta, se gadila si obosesc.
Apoi iti coloreaza si decoloreaza, pe rand, viata.
O mie si una. Si nici una traita complet.

E bine sa admiti ca uneori lucrurile nu sunt ce par a fi. Ca uneori interpretam gesturi si semne in defavoarea adevarului, doar pentru a ne hrani egoul.
E bine sa iti dai pace atunci cand descoperi ca totul a fost doar o iluzie. Dar oare care este calea? Nu stiu. Tot ce stiu este ca nu e niciodata usor. Si ca scurtarea drumului ar face ca pacea sa nu fie niciodata instalata cu adevarat. Ar fi o noua iluzie. Nimic mai mult.

Sunt genul de om care toate trebuie sa treaca prin mine ca sa poata capata un sens. Pentru mine. Practic eu sunt filtrul.

Ca sa ajungi sa-mi fi prieten trebuie sa imi castigi respectul cumva, dar mai ales neintentionat.
Ca sa ajungi in patul meu trebuie sa te iubesc. La nebunie. Dar mai ales sa ma iubesti. Sa iubesti sa ma faci sa ma simt bine, iubita. Complicat, huh?!
Ca sa ajungi fostul, trebuie sa ma dezamagesti, o data, de doua ori, chiar de zeci de ori, caci mai am o calitate, sunt rabdatoare, dar cand dezamagirea totala pune stapanire, patul meu devine neincapator, la fel ca si sufletul meu, iar cuvantul „noi” prea mare si fara nici un sens.
Ca sa ajungi sa imi fii fiica/fiu, trebuie sa te nasti in mine. Mai intai in mintea mea, apoi in inima mea si in final din pantecul meu.
Ca sa ajungi sa imi fii iubit, trebuie mai intai sa te iubesti pe tine. Exact cum as face-o eu. Ca sa ma pot recunoaste in tine.
Ca sa poti sa imi fii mama, trebuie ca Dumnezeu sa imi permita sa te aleg.
Ca sa poti sa imi fii tata, trebuie sa imi respecti si iubesti mama.
Lista poate continua…dar totul are sens cand totul trece prin mine. Nimic altceva nu are. Nu ca lucrurile celelalte nu ar exista, dar ele raman cumva la fapt divers si capata un continut blank.
La ceas de seara. De vorba cu mine

Au trecut ani. Sa fie vreo 4 de cand nu am mai scris. Nu pentru ca nu as fi simtit nevoia, dar avalansa de emotii si nevoi noi au dat navala peste mine.

Fetita mea are 4 ani acum si e un copil absolut minunat. Iar sentimentul de mamica este la fel de minunat.

De acum voi incerca sa imi fac mai mult timp pentru mine, pentru celelalte iubiri ale mele, printre care si scrisul. Rog rabdare, e posibil sa mai gresesc, sa mai pun virgula unde nu ar trebui, sa ma exprim complicat, sucit, exact ca mine. Posibil sa inversez litere, sa le mananc, sa le uit… le scriu de pe ecranul telefonului. Laptopul a devenit un lux. Nu imi permite timpul sa il deschid si sa si scriu ceva.

Asadar, revin. Nu in forta, dar voi incerca sa fiu ceva mai consecventa.

 

Au trecut 8 luni jumatate de cand sunt mamica. Oficial.
Cele 8 luni s-au derulat cam asa, in mare. 3 luni nedormite, cu dureri de burta ( ale mele si ale ei) si spate, lupta cu kilogramele in plus, numai vrei 25, lupta cu doctorii care imi spuneau ca e normal sa aiba colici. Insa colicile astea nu ne lasa pe niciunul sa dormim. Non stop. Saracuta, chiar si atunci cand oboseala o rapunea, se inconvoia de durere si gemea in timpul somnului. Somn scurt de maxim o ora. Ca apoi sa descoperim ca de fapt colicile erau agravate de Rotavirus si Adenovirus luati, evident, din maternitate. A urmat o serie de analize si perindari pe la medici pediatri si gastroentorologi, evident, nu gratuite. Schimbat lapticul cu unul fara lactoza. Eu am pierdut laptele din cauza atator nopti nedormite si zile intregi in care am stat nemancata, desi am incercat si pe dracu ca sa il mentin.
Tratatamente costisitoare. Evident, nici macar compesate.
O luna a fost cumva mai draguta. In care am putut sa ma bucur si eu de copila mea. In care am mai si dormit, in care am descoperit ca e frumos sa ai un bebe. Insa nu suficient. Totusi, la vaccinul de la 4 luni a facut o reactie alergica si am constatat o regresie in ceea ce priveste dezvoltarea ei. Tocmai incepuse sa se intoarca pe burtica. Ceea ce nu a mai facut dupa vaccin. De pe la 2 luni, am descoperit ca are piele atopica. Fapt pentru care, pielea ei trebuie ingrijita cu produse de specialitate. Facut test de alergie la proteina din lapte si iesit oarecum negativ. Insa nu concludent.
Eu sunt alergica. La multe. Drept urmare, fiica-mea e pe urmele mele.
La 5 luni jumatate am inceput diversificarea. Care s-a lasat cu 2 saptamani de diaree. Desi am respectat regula celor 4 zile etc. La 6 luni am inceput din nou diversificarea. De data asta ne-am confruntat cu o constipatie de lunga durata, rebela. Pe care am rezolvat-o introducand para la masa de dimineata.
La vaccin a facut febra a doua zi. In schimb a fost hiperactiva vreo saptamana. Ea este hiper de fel. Prin urmare a fost un soi de uragan.
La 7 luni, intr-o noapte pe la 3, a inceput sa geama, sa se agite. Nu plangea. Noroc ca dormim in aceeasi camera. Avea febra 41. Chemat salvarea care a binevoit sa vina dupa 30 minute, cu fisa medicala total gresita in ceea ce priveste varsta bebelusului (7 ani in loc de 7 luni, desi le spusesem de 3 ori ce varsta are). Intre timp ii administrasem eu Paracetamol supozitor si Ibalgin plus impachetare cu cearsaf ud. Copilul era deja in semiconvulsii.
Am stat internate 2 nopti in care s-a constatat ca nu are nimic. Dar ne-am externat cu diagnosticul de pneumonie acuta, tuse productiva, si muci, mai pe romaneste. Copilul nu prezenta nimic din toate astea. Dar cica altfel nu putea sa ne interneze. Deh, casa de asigurari nu deconteaza daca nu ai un diagnostic serios. Ce daca a facut copilul febra 41 si era in semiconvulsii febrile.
Aici am avut de tras mult. Desi ne-am internat la ora 3.45, nu au reusit sa ii bage branula. Au intepat-o pe putin de 20 de ori. Asta nu inainte de a ma da afara din cabinet, desi am insistat sa stau langa ea. De-abia cand le-am spus ca sunt si eu cadru medical m-au lasat. Dar nici atunci nu au reusit. Pana la urma mi-au spus ca au emotii din cauza mea. Cand am auzit asta, am iesit eu, ca sa nu imi chinuie copilu inutil, desi o facusera de nu stiu cate ori. Abia pe la 7.45 au reusit sa ii  puna una. Da, era dezhidratata de la febra mare, dar nici foarte multe indemanare nu am remarcat. Si nici interes. Apoi mi-au interzis sa ii aduc biberoanele de acasa, si laptele, de daca ea manca alt tip de lapte si la alte ore. Cand a venit masa, au avut grija sa imi aduca un biberon cu gaura cat pumnul in tetina, de nu putea copilul sa manance de cat de mult se ineca. Ca apoi sa uite ca suntem internate si nu ne-au mai adus mancare deloc. Eu ca eu, pentru ca oricum nu-mi ardea de mancarea lor, dar ea…. In fine, am rezolvat-o cand am vorbit cu doctorita si mi-a permis sa ii aduc cele necesare.
In spital erau atatea cazuri de pneumonie si alte oratanii de bacterii si virusi, ca la 3 zile dupa ce ne-am intors, am inceput si noi cu muci si rosu in gat. Antibiotic la greu. Si in spital si acasa. Au urmat apoi o luna de chin. Si pentru noi si pentru ea. Aspirat mucii de N ori pe zi ca alfel se ineca si ne cam pandea si o otitata, altminteri. A facut 8 luni. Intre timp a aparut un dintisor. Cred ca se apropie si al doilea, pentru ca de 2 saptamani iar nu mai dormim nici unul. Si cand ma gandesc ca are 32 de crescut….
Va urma

         Doua luni de cand am pierdut un bun prieten. Cel mai bun. Spun asta pentru ca orice i-as fi povestit, oricat de tampit ar fi fost subiectul sau gandul meu, niciodata nu m-a judecat. Dimpotriva. Ne amuzam reciproc de ineptiile care ne treceau prin cap, de asa zisele suparari, de neajunsuri… Ne regaseam unul in celalalt, desi eram de sexe diferite. Ne citeam gandurile si acceptam dojenile unui altuia, pentru ca stiam ca nici unul din noi nu o face cu rautate.
Nu ne mai vazusem demult… eu cu sarcina si mutatul, el cu ale lui „nebunii”. Si asa a ramas. 
Doar eu l-am vazut, asezat frumos in sicriu. Pentru ultima oara.
Oricat as incerca sa inteleg viata, moartea, pe Dumnezeu…. nu reusesc.
Insa am invatat ceva. Am invatat ca trebuie sa ne bucuram unii de ceilalti atata timp cat ne avem, cat suntem. Maine poate nu va mai exista niciodata.