Imbatranim incet si sigur;  unii mai rapid decat altii ne infasuram de sperante si vise tot timpul acesta, dorim nebuneste si iubim, apoi incet ne resemnam intru totul. Cu pasi inceti, dar siguri, noi toti imbatranim si murim. Insa fara sa ne dam seama, murim de mii de ori in fiecare zi.

Am dat buzna in viata, fara ca macar sa stim incotro, fara ca macar sa fim intrebati daca vrem sau nu. E un fapt implinit pentru noi toti. Regretam sau nu, nu mai conteaza. La inceput invatam sa zambim in timp ce altii se bucura pentru acest nesemnificativ act al inconstientei. Apoi descoperim ca si lacrimile ne aduc fericirea; cat de ciudat ar suna, este foarte adevarat. Si plangem, varsam lacrimi pentru lucruri numai de noi stiute, pentru ganduri, sperante pierdute, oameni pe care ii iubim, animalute ce ne daruiesc de o mie de ori mai mult si care nu mai sunt, pentru motivul de a fi. Lacrimile acestea sunt menite sa ne mentina vii. Cat timp veti mai plange, veti sti ca sunteti in viata.

Cum eram? As vrea sa mai fiu si acum… chiar daca asta ar insemna sa ma mint. In inconstienta mea, ma credeam desteapta. Vai, cate reusite, fara sa mai conteze cate nereusite au fost! Insa vine si acea zi in care din lasitate, din lene sau cine stie de ce, te trezesti si incepi sa asisti la o regresie ingrozitor de rapida, ireversibila.

Acel moment este cea dintai clipa in care incet incepi sa mori. Realizezi cu disperare ca tot ce-ai visat nu se va intampla niciodata. La inceput, te incapatanezi si lupti, lupti cu tine insuti, cauti un alt drum. Un drum pe care il vei gasi, care la randul lui inseamna regresie, cu tot soiul de reusite ce le vei avea. Stii ca nu asta e menirea ta si nu te bucuri, doar zambesti. Mergi mai departe cautand un alt drum; disperat te cauti si incerci sa te regasesti. In drumul tau, intalnesti oameni, oameni pe care ii iubesti, pe care  ii dispretuiesti, care iti sunt indiferenti, tot felul de oameni… insa cel mai dureros este cand gasesti oameni care sunt cum ai fost tu. Oameni aparent destepti, asa cum si tu te credeai odata. Acesti oameni, fie ca-ti sunt prieteni sau dusmani, inconstient, te fac sa te gandesti la ceea ce ai fost si nu mai esti. Asisti neputincios si ii admiri tacut, dand nastere la un complex, un sentiment profund de inferioritate, care zi de zi te macina, desi  incerci sa ignori. Vrei sa te afirmi, mai ales daca acea persoana e de sex opus. Esti pe un nou drum fara ca macar sa-l fi cautat de data aceasta…drumul catre inferioritate.