Sfârșitul a venit fără de veste.
Ești fericita? Vad ca porți inel.
Am înțeles, voi trage dunga peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă.
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Știu, voi aveți în viata alta norma.
Eu însă-n fata normei nu mă-nchin.

Nu te mai cant în versuri niciodată,
Mai mult în drumul tău nu am sa ies.
Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai înțeles.

A fost desigur, numai o greșeală.
Putea sa fie mult – nimic n-a fost.
În veșnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi închipui ca puneai vreun rost.

Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie amețeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus,magic,
Pe frageda ființa-a ta de lut,
Simțeamin mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creații de-început.

Vedeam cum peste vremuri se înaltă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Și-ngenunchiate rânduri, submisiv,
La soclul tău dumnezeiesc așteaptă
Sa le întinzi cu zâmbet liniștit
Spre sărutare adorata dreapta
‘Nainte de-a se șterge-n infinit.

O,de-am fi stat alături doar o ora,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De neînțeles, de nedescris.

Ireversibil s-a încheiat povestea
Și nici nu știu de ai sa mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care as vrea sa fii ce nu mai ești.

N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun:”Ești ca oricare”,
Dar nu vreau în noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindesc beat de pofte tăul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neîntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Și lumea n-o sa știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei sa cant.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lina,
Vei sta, iubita, ca-ntru-un colt de cer
O stea de seara blândă și senină.

Iar când viata va fi rea cu tine,
Când or sa te împroaște cu noroi
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spală eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadență legănată
Te vei simți ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sa plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.

Iar de va fi sa nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor în țarna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare