Am 30 de ani. Nici macar nu stiu cand au zburat toti acesti ani. M-am nascut la maternitatea din Ploiesti, dar locul meu de bastina este un sat de pe langa Valenii de Munte, numit Olteni. Am locuit acolo pana la varsta de 13 ani. Apoi mama s-a recasatorit cu un consatean, dar care se mutase in Ploiesti pentru ca acolo lucra. Atunci am spus pentru prima oara cuiva tata, sau cel putin asa imi amintesc. Si astfel a ramas pana in ziua de azi. Vorbesc cu detasare, stiu. Poate va pare ciudat, dar ca sa poti vorbi despre propria viata, trebuie sa te detasezi putin.
Mama este o fiinta minunata care se vaita de fiecare data cand vorbim la telefon. Ca o doare aia, ailalta samd. Fac parte dintr-o familie de ipohondri, sa stiti. Ieri m-a sunat. Printre vaicarelile ei imi spune: ” Sa stii ca ti-am ascultat sfatul. Am inceput sa fiu mai optimista.”  Zambesc si ii spun ca era si timpul. Apoi ea continua: „da, ca stii, la noi in familie varsta medie de viata este de 60-65 de ani”. Incredibil cat optimism intr-o singura persoana! Razand o intreb: ” Si de ce imi spui tocmai acum?”.
Am 30 de ani, asta inseamna ca mi-au mai ramas 30, iar in ultimii 3 ani am trait amortit. Asteptand sa cada de undeva ceva, nici nu stiu ce.
Pe la varsta de 14 ani am avut primul prieten; am fost precoce, stiu. Jucam badminton toata ziua cu el in fata blocului. Deh, orasul te prosteste. Imi aduc aminte ca eram singura nebuna dintr-un cartier intreg care se trezea la ora 6 dimineata si iesea in fata blocului pe timpul vacantei. Asta faceam inainte la mine, acolo, la tara. Trezirea odata cu gainile si culcarea la fel. Am trecut greu la programul de oras, dar si cand am trecut, nu ma mai intrecea nimeni. Si nici in ziua de azi nu ma intrece. 😀

Mutarea de la o scoala de tara la una de oras (unde pui ca era si cea mai buna!) nu a prea fost de bun augur. In Olteni eram premianta, premiul I din clasa I pana intr-a V-a, apoi II. In Ploiesti am luat-o pe aratura. Toti colegii injurau. Nu-mi placea, umileau pe altii, iar daca mai veneai si de la tara, era vai de capul tau! Asa ca am inceput sa chiulesc, pana s-a prins mama intr-o zi. Imi uitasem ghiozdanul in parcul unde am chiulit. Singura, da, ati ghicit. M-a luat de ureche si m-a dus la scoala unde le-a spus profesorilor sa stea cu ochii pe mine ca sa nu mai chiulesc. Si nu am mai facut-o. Dar intre timp am devenit master in injuraturi. Astfel incat, intr-a 8-a, eram unul din liderii clasei; colegii m-au placut imediat ce mi-am imbogatit vocabularul, nici nu mai conta ca eram de la tara. Ciudat, nu? La banchetul de sfarsit am mers la Predeal cu clasa. Am fost dadaca tuturor colegelor. Toate bete vomitand prin baie. Eu tinandu-le de sase, sa nu le vada diriga, si ajuntandu-le sa ajunga cu bine in pat.
Am uitat sa povestesc ca tata m-a trimis in prima si singura tabara la Calimanesti Caciulata, treceam a 7-a atunci. Mi-am luxat piciorul in gara, la Bucuresti, asteptand legatura de Calimanesti. Am prins o greva CFR, iar cand trenul in sfarsit a catadixit sa se anunte, profesorii au uitat ca suntem copii si ne-au trecut cu bagaje cu tot printre caile ferate. Pe deasupra mai era si noapte, iar eu nu am vazut distanta intre peron si calea ferata, am calcat stramb. Atunci am fost purtata pentru prima oara pe brate de catre niste baieti. Pfua, desi si acum am probleme cu glezna cand ploua, nu pot sa spun ca-mi pare rau. Adevarul este ca am reusit sa ma fac remarcata cumva. Cine naiba mai mergea ajutata de o carja improvizata prin tabara aia daca nu eu?! Si pe cine ajutau flacaii atunci cand nu putea sa urce scarile? Pe mine, evident. Sunt o norocoasa, stiu. 😀
Am 30 de ani si imi trec prin minte multe amintiri. Unele au ramas foarte vii, altele s-au mai sters. Imi e dor de locul in care am copilarit. Multi ani nu am mai cutreierat acele locuri. Si daca am mers in acel sat, nu m-am miscat din preajma casei bunicilor. Nu este greu sa ma intorc, stiu. Teoretic. Practic, sunt lucruri nevazute care ma tin in loc. Si totusi, am sa o fac intr-o zi.
Imi e dor sa mai fur cirese de la vecini, dar cred ca nu m-ar privi cu ochi buni acum. Asa ca am sa incerc sa ma abtin sau sa nu merg in perioada in care se coc.
Mai tarziu, dupa clasa a 8-a, am dat la liceu. Am scris despre asta intr-un alt articol. Nu am sa ma repet. Cand am terminat, mi-am dorit foarte tare sa ma fac medic veterinar. Asadar am mers impotriva dorintei parintilor mei la Timisoara ca sa dau examen. Am ajuns acolo si m-am razgandit. Mi-am dat seama ca nu vor avea putere sa ma tina la facultate. Si am dat la Postliceala Sanitara Ploiesti, unde am picat cu putin, imediat sub linie. Nu am depus contestatie pentru ca m-am trezit prea tarziu. Anul ce a urmat a fost unul plin de incercari de a-mi gasi locul, o menire. Asa ca am slugarit pe la cateva firme. Ce-i drept nici eu nu stateam mult. Ba ca nu puteam sa duc cafeaua intreaga in ceasca la masa clientului, ba ca nu intelegeam de ce trebuie sa suport eu toanele patroanei aflate la mesntruatie samd. Uite asa m-am hotarat ca urmatorul an sa merg la Sanitara din nou. De data aceasta, Guvernul a hotarat sa se plateasca si cea de stat. Asa ca am ales una mai aproape de casa, particulara, unde va jur ca am invatat pe rupte. Mai mult de atat, in anul 2, m-au trimis intr-un schimb de experienta in Anglia, la o scoala de copii autisti. Am stat 4 luni acolo. Am invatat multe lucruri. Mi-am si dat licenta pe acest subiect. Dupa care am plecat din nou acolo. Am lucrat cu ei cam 1 an. Am luat de 2 ori paduchi de la copilasi, dar meseria in sine mi-a placut. Insa eu am vrut totusi sa-mi exersez meseria de asistenta medicala si m-am angajat la un spital in orasul in care am locuit, Bournemouth. Este un oras minunat. Multe s-au intamplat in acea perioada. Multe lucruri nu au fost asa cum mi-as fi dorit. Dar viata a fost buna cu mine si din suflet spun ca nu regret nimic. Sunt o norocoasa. M-am intors de 3 ani. Nu mai sunt asistenta medicala, nu ca nu mi-ar placea, dar sa spunem ca mama are dreptate, familia noastra nu este cea mai longeviva din lume :). Asa ca m-am gandit eu ca tot astept un semn de la Dumnezeu, mai bine ma apuc de facultate. Anul acesta termin Jurnalismul. Deja imi zboara mintea la Litere. Oare asta sa fie criza varstei de 30 de ani? Nu stiu, dar clar nu ma identific prea bine. Numele meu este Cristina, am 30 de ani si de cele mai multe ori ma regasesc in trecut. Un trecut pe care l-am ignorat din rasputeri, dar care ar putea fi raspunsul la mii de intrebari.

Anunțuri