In viata mea au loc schimbari majore. Ma pregatesc cu mare atentie de o relocare. Inca ma intreb de unde puterea de a o lua de la inceput din nou. Si totusi asta fac in fiecare zi. Este un pas pe care ar fi trebuit sa-l fac mai demult, insa stiti si voi, obisnuinta este cea de-a doua natura. Cel mai tare imi este teama pentru pisicutul meu. Lui ii este bine aici. Pisicile se ataseaza mai tare de loc decat de persoane. Sper sa nu il traumatizez, saracutul.
Va urma o perioada de acomodare pentru amandoi si probabil voi lipsi un timp de pe blog, pana o sa imi pun internet. Nu ca as fi activat foarte mult in ultimul timp, recunosc. Dar am avut nevoie sa fiu singura cu gandurile mele.

In ciuda titlului, inceputul asta este perpetuum parca, colorat usor spre gri. Sunt cuvinte pe care nici nu le pot rosti si o lupta pe care nu o inving decat partial, pentru o perioada de timp doar. Poate asta este destinul meu, iar eu ma incapatanez sa ma impotrivesc. Am ajuns insa la o concluzie sigura. Singura persoana care ma poate intelege pe deplin sunt eu. Si poate nici eu nu ma inteleg atat de bine. Imi urez succes in continuare si-mi tin pumnii, pentru ca voi avea nevoie.  Iar de data asta poate Dumnezeu o sa-mi dea si mie o sansa reala la viata. O sa explic intr-un alt articol de ce spun asta. Am de facut un test care sa-mi confirme sau sa-mi infirme (sper) banuiala.

Apropo, caut transport. Nu am mobila, dar am cateva electrocasnice si multe toale. Ceva idei?

Later update: am gasit transport.