Cred ca undeva pe blogul asta am mai spus despre ceea ce voi vorbi azi. Si anume despre stari emotionale.
Eu de cand ma stiu am fost o plangacioasa. Plang mult si uneori chiar fara un motiv aparent.
Ma emotionez incredibil de repede, iar cand emotia pune stapanire pe mine ma pierd in cuvinte si ele se pierd de mine Nu stiu ce spun sau ce ar trebui sa fac. Evident ca dupa ce imi trece, imi vine sa ma iau la palme. Ma apostrofez crunt in mintea mea, dar fara nici un rezultat.  Mi se intampla si la interviuri, normal. Ceea ce nu da bine deloc. Asa ca au trecut pe langa mine zeci de joburi in care cred ca m-as fi descurcat foarte bine, odata trecuta de emotiile de inceput.
Cand eram in liceu si eram „ascultata” mi se intampla des ca din cauza asta sa ma pierd in explicatii penibile, sau fara nici un sens. De cele mai multe ori ma blocam pur si simplu. Mda, iar mamei i se spune intotdeauna ca sunt „branza buna in burduf de caine”. Nu stiu de ce atatea emotii si de unde.
Mai tarziu, cand am ales sa devin asistenta medicala, dezvoltasem o adevarata fobie pentru recolatarea de sange. Tremura pacientul cu tot cu mine din cauza emotiilor mele nefondate. Saracii pacienti! Iar cine a spus ca de ce ti-e frica de aia nu scapi, nu a fost prost deloc. Ajunsa in Anglia, a trebuit sa ma specializez fix in… da, ati ghicit, recoltare de sange :D.
Mi-am depasit cu greu fobia si am devenit unul din specialistii cei mai cautati. Puteam scoate sange si cu ochii inchisi. Nu vedeam altceva la o persoana in afara de vene :D. Acum, dupa o pauza de 4 ani, am aceeasi fobie. Dar stiu ca pot trece peste. Iar asta este important.
In timp, am devoltat inca o teama. Teama de sofat. De ce, nu stiu. Am condus de cateva ori cand aveam 17 ani fara sa am nici o teama. Imediat ce mi-am luat permisul m-a lovit pur simplu beleaua. Insa a fost oarecum rezolvata ca oricum nu am avut niciodata masina. Totusi nu ma pot intelege. Este unul din lucrurile care mi-ar face mare placere (sofatul), insa simt cum mainile mi se inmoaie, la fel si picioarele cand ma gandesc ca as putea face asta. Sa fie atacuri de panica?!
Dar plansul asta care ma loveste din senin cateodata, ce-i cu el? Plang ca vad animale ranite, plang ca pisica vagaboanta e iarasi gravida, plang cand vad un catel in mijlocul unui dezastru cum da dovada de mai multa umanitate decat un om, plang chiar si atunci cand ma bucur, plang aproape din orice. Nu ma pot abtine nici macar in locuri publice. Daca e de plans, conteaza pe mine. Numai da-mi un telefon inainte, sa nu am vreo boceala deja in proces :D.

Anunțuri