De sub picioare îmi foșnesc vise… Dar azi parcă s-au strâns toate acolo și-mi șoptesc în cor, la fiecare pas, câte ceva, fiecare altceva, pe un ton muribund.

Calc apăsat, cu o dușmănie nemaiîntâlnita. Glasurile lor amețitoare, constant reproșându-mi ceva, le vreau mute. De-aș putea să le smulg limba, la fiecare în parte, aș face-o…

Și-acum e rândul meu să vorbesc… Câte aș avea să spun!… Știu că este în zadar. Într-un fel. Altfel, este un unguent pentru sufletul meu rămas încă în viață. Și totuși cuvintele sunt de prisos atunci când nu sunt spuse în momentul potrivit.

Însă, mă înfioară gândurile negre. Urările de mai puțin bine ce stârnesc în mine un fel de răzbunare mult așteptată după colț. Și pentru ce?  De fapt e ca o boală. Un fel de Tourette în mijlocul unor gânduri de bine. Dar ce știu eu ce este bine… probabil binele meu nu coincide cu al celorlalți, probabil nici răul.

Și atunci mă lepăd de mine. Mă lepăd de tot ce mă înconjoară și aștept…
Știu că inevitabilul se va întâmpla.Veșmântul asta greu de pe umerii mei va ceda. Alți umeri îl așteaptă.
Întotdeauna există și un revers. Întotdeauna lucrurile se întâmplă cu un motiv. Întotdeauna…

P.S. Motivul pentru care lucrurile s-au întâmplat în cazul meu este unul clar și ciudat. Cert este ca motivul a existat mereu, iar eu l-am știut dintotdeauna.