Stiu, nu am mai scris demult. M-am perindat pe la Ploiesti de cateva ori, iar de cele  mai multe ori m-am ascuns sub pat. De Sfantul Nicolae am fost acasa, dat fiind faptul ca tata are numele asta. Nu am petrecut in nici un fel special aceasta zi. De fapt a plouat ca naiba toata ziua. Dar a fost speciala. Faptul ca am fost acasa 2 nopti a facut aceasta vizita speciala. Nici nu mai stiu cand m-am indepartat atat de mult de ei… si de ce. Am fost egoista, stiu. Tocmai eu care criticam cu atata infocare egoismul.
Si totusi, daca stau bine si ma gandesc, nu stiu daca este vorba despre egoism cat despre dorinta de a ascunde durerea in fata celor dragi. Si ce faci cand asta nu-ti iese prea bine? Te ascunzi cu totul.

Am vazut pe la tamplele lor perii mai albi ca niciodata, desi tata e alb in cap de cand il stiu. In cea de-a doua seara mama si-a pus capul pe mine si puteam citi fericire in ochii ei asa cum nu am mai vazut-o de mult.  Era ca un copil.
Nu stiu daca am intalnit persoana mai curajoasa decat ea vreodata.
A terminat tratamentul cu Interferon. A pierdut aproape tot parul. E mai slaba decat mine. Iar pe deasupra mai are si osteoporoza. Si-a rupt un os la mana doar intorcadu-se in pat, de pe o parte pe alta, mai acum un an. Acum ma uitam la ea cu cata grija se intoarce in pat. Cat de chinuita poate sa fie! Mai ales ca o dor toate.
Pe tata il dor mainile cu umeri in fiecare seara. Uneori nu poate dormi din cauza asta. Transpira de cateva ori pe noapte.
Are tromboflebita. Nu, nu este vreun betiv, asa cum l-a tratat doctorita care l-a internat si care nici macar nu a avut bunul simt sa ne intrebe. Pur si simplu a  asumat asta.
Ma uit la parintii mei si imi dau seama ca timpul trece, iar eu nu sunt langa ei.Nu  imi doresc chiar sa locuiesc in aceeasi casa cu ei. Dar parca imi doresc sa ii am mai aproape sau macar sa ii vad mai des acum, cat inca se poate.
De Santul Nicolae mi-am gasit sufletul in bocanci. Mi-am regasit sufletul.

Anunțuri