M-am surprins cu lacrimi in ochi de multe ori in fata adevarului. Si nu de bucurie. Ci am simtit o tristete fara margini de fiecare data.
Tristete pentru batranii care stau la cozi pentru o paine in plus data ca ajutor social, pentru copiii cu obraji murdari, cu ochii inocenti  si cu manute tremurand ce cauta prin gunoaie, pentru bolnavii ajunsi sa-si cerseasca dreptul la o moarte demna pentru ca nu pot sa se trateze intr-un mediu decent, pentru tinerii care isi doresc copii si  nu si-i permit, pentru copiii aruncati de vii la ghena, pentru iepurasi ucisi in bataie in mijlocul orasului, pentru pisicute si catelusi abandonati in strada si care de cele mai multe ori sfarsesc ca mingii de footbal a unor dezaxati, pentru padurile disparute peste noapte, pentru oameni ingropati de vii sub zapada sau luati de ape… As putea sa continui, dar nu vreau. Bine ca nu ninge tot timpul anului. Bine ca inundatiile trec la un moment dat. Insa celelalte par a nu avea sfarsit niciodata.

Ati zice ca poate sunt prea sensibila. Eu spun ca plang pentru tara mea. In sufletul meu stiu ca toate astea nu se vor sfarsi niciodata. Si e pacat. Pentru ca, dincolo de toate astea, avem o tara frumoasa.