Doua luni de cand am pierdut un bun prieten. Cel mai bun. Spun asta pentru ca orice i-as fi povestit, oricat de tampit ar fi fost subiectul sau gandul meu, niciodata nu m-a judecat. Dimpotriva. Ne amuzam reciproc de ineptiile care ne treceau prin cap, de asa zisele suparari, de neajunsuri… Ne regaseam unul in celalalt, desi eram de sexe diferite. Ne citeam gandurile si acceptam dojenile unui altuia, pentru ca stiam ca nici unul din noi nu o face cu rautate.
Nu ne mai vazusem demult… eu cu sarcina si mutatul, el cu ale lui „nebunii”. Si asa a ramas. 
Doar eu l-am vazut, asezat frumos in sicriu. Pentru ultima oara.
Oricat as incerca sa inteleg viata, moartea, pe Dumnezeu…. nu reusesc.
Insa am invatat ceva. Am invatat ca trebuie sa ne bucuram unii de ceilalti atata timp cat ne avem, cat suntem. Maine poate nu va mai exista niciodata.