uncategorized


Gânduri. O mie și unul și nici unul complet.
Arse de soare, de neputință și teamă.
Gânduri mici și mari ținându-se de mână
Strânse tăcut, ca-într-un cortegiu funerar, în semn de respect.

Emoții. Întrepătrunse. Una în alta.
Se împing, se ceartă, se gâdilă și obosesc.
Apoi iți colorează și decolorează, pe rând, viața.
O mie și una. Și nici una trăită complet.

bee15bc4ad1cda57eade6fea165399bc

Reclame

Au trecut ani. Sa fie vreo 4 de cand nu am mai scris. Nu pentru ca nu as fi simtit nevoia, dar avalansa de emotii si nevoi noi au dat navala peste mine.

Fetita mea are 4 ani acum si e un copil absolut minunat. Iar sentimentul de mamica este la fel de minunat.

De acum voi incerca sa imi fac mai mult timp pentru mine, pentru celelalte iubiri ale mele, printre care si scrisul. Rog rabdare, e posibil sa mai gresesc, sa mai pun virgula unde nu ar trebui, sa ma exprim complicat, sucit, exact ca mine. Posibil sa inversez litere, sa le mananc, sa le uit… le scriu de pe ecranul telefonului. Laptopul a devenit un lux. Nu imi permite timpul sa il deschid si sa si scriu ceva.

Asadar, revin. Nu in forta, dar voi incerca sa fiu ceva mai consecventa.

 

         Doua luni de cand am pierdut un bun prieten. Cel mai bun. Spun asta pentru ca orice i-as fi povestit, oricat de tampit ar fi fost subiectul sau gandul meu, niciodata nu m-a judecat. Dimpotriva. Ne amuzam reciproc de ineptiile care ne treceau prin cap, de asa zisele suparari, de neajunsuri… Ne regaseam unul in celalalt, desi eram de sexe diferite. Ne citeam gandurile si acceptam dojenile unui altuia, pentru ca stiam ca nici unul din noi nu o face cu rautate.
Nu ne mai vazusem demult… eu cu sarcina si mutatul, el cu ale lui „nebunii”. Si asa a ramas. 
Doar eu l-am vazut, asezat frumos in sicriu. Pentru ultima oara.
Oricat as incerca sa inteleg viata, moartea, pe Dumnezeu…. nu reusesc.
Insa am invatat ceva. Am invatat ca trebuie sa ne bucuram unii de ceilalti atata timp cat ne avem, cat suntem. Maine poate nu va mai exista niciodata.

 

 

Sunt senzatii pe care nu multi le simt… sunt sentimente pe care nu multi le regasesc… sunt amintiri pe care nimeni altcineva, in afara de mine, nu le are. Si e normal asa. Suntem unici.
In unitatea noastra ni se intampla lucruri unice; atat de unice incat ne definesc ca si spirit. Traim dupa sabloane cu toti, dar ceea ce ne defineste ca si individ si ne face unici sunt intamplarile din viata noastra, copilaria, amintirile, trairile…
Fiecare are felul lui de a le interpreta, de a le simti si a le regasi. Eu am un simt unic de a ma intoarce in trecut si de a iubi trecutul cu toate neajunsurile lui.
Intr-un alt articol numit „30 de ani intr-o singura pagina” am relatat in mare viata mea cu mici particularitati. Insa nu am amintit de „surorile” mele. De ce surori intre ghilimele si de ce nu am amintit de ele atunci?… Pentru ca nu suntem surori in adevaratul sens al cuvantului, dar am crescut impreuna pana la o anumita varsta… pana la 11 ani ai mei. Apoi drumurile ni s-au despartit. Destul de brusc. Dar in sufletul meu au ramas surorile mele.
O copilarie plina de durere si de o parte si de alta. Desi au trecut ani si ani… zeci… nu am incetat niciodata sa ma gandesc la ele. Stiam in mare ca sunt bine, dar cam atat. Noroc cu Facebookul. Am regasit una dintre ele, apoi pe cealalta. Pe una am revazut-o de doua ori, cu cealalta am vorbit doar la telefon, deocamdata.
Sunt 10 ani care ne leaga. 10 ani in care am crescut impreuna. Gabi este cea care m-a luat deoparte si mi-a zis „Fata, ti-a venit ciclu! Sa nu te sperii!” Claudia este cea care mi-a alinat o parte din copilarie luandu-ma sub aripa ei cate o luna pe an, acolo unde este casatorita. De la amandoua am „ciordit” bomboane pe care le primisera de la gagici, iar eu in mintea mea proasta, le puneam ambalajele goale la loc 😀 . Toate trei am trait o adevarata drama paralela. Mult prea dureroasa ca sa o pot asterne in cuvinte. Poate cu alta ocazie… Cand ne-am regasit am simtit o usurare asa cum numai in povesti gasesti. Si pot spune ca aduc o fericire mare in sufletul meu sa stiu ca sunt bine si implinite…
Usor, usor, invat sa imi infrang monstrii trecutului si sa ma regasesc pe de-a intregul.
As fi cinica daca as spune ca doar sentimentele mele ma fac sa ma simt asa. Nu. Intregul a pornit acolo unde am regasit o legatura de o parte si de cealalta. Faptul ca nu doar ele sunt surorile mele, ci ca si eu la randul meu sunt sora lor. Reciprocitatea asta mi-a alinat toata suferinta din trecut. Uneori intr-un mare rau se poate naste si bine. Iar in cazul asta… binele absolut este ca ne-am avut una pe cealalta chiar si cand drumurile ni s-au despartit. Ne-am avut in suflet una pe cealalta (celelalte, in cazul meu), chiar daca nu am stiut.
Monstrii copilariei noastre ne-au oferit ceva ce nu multi pot avea. Dragoste neconditionata.
De ce m-am hotarat sa scriu despre asta? Pur simplu. Viata e prea scurta sa nu spui ceea ce simti. Daca eu as muri maine, nimeni nu ar stii ceea ce este in sufletul meu.
De multe ori este mai usor sa jignesti pe cineva decat sa-i spui cat de important este.

Am cugetat indelung… si da, decizia de acum 2 ani a fost cea mai inteleapta. Pacat ca am luat-o atat de greu si atat de tarziu. Stiu, nicioadat nu prea tarziu, dar parca mai devreme este si mai bine atunci cand este de bine :).
Si da, ma felicit in fiecare zi. Fericita din nou… e loc de mai mult. Intotdeauna este.
Dar sunt nu numai fericita, ci implinita cu mine, cu dorintele mele si realizarile mele… cu visele si neimplinirile, cu absolut tot. E ceva daca ma simt implinita de neimpliniri, nu?

Am redevenit eu… si pentru asta sunt in al noulea cer. Probabil ca mai am de recuperat bucatele ramase in urma si ratacite in intuneric. Dar ce mai conteaza cand ma trezesc in fiecare zi eu? 🙂

Asta va doresc si voua. Sa fiti voi si va iubiti exact asa cum sunteti. Nimeni altcineva nu o va face in locul vostru, nu la fel sau mai mult decat voi.

Pagina următoare »