Era candva un barbat pe care il dispretuiam. Cu cat il dispretuiam mai mult, cu atat mai mult il iubeam. Inconstient.
Era candva un barbat care a fost primul barbat din viata mea… si asa a ramas. Nu pot fi primii multi, nu? 😀
Era candva un barbat de care am fugit. Am fugit la propriu si la figurat. Vreo 10 ani sa tot fie, daca nu chiar mai mult. Motive au fost destule.
Acest barbat este ultimul azi. Acest barbat este tatal fetitei pe care o port in pantec.
Poti fugi cat vrei de destin. Daca e al tau, te va ajunge din urma.

Reclame

De ce? Ca sa gandesc. Inainte gandeam pe hartie. Acum gandesc liber doar  pentru mine. Oare e bine? Oare e mai bine? Habar nu am!
Si am gandit atat de mult, incat am hotarat sa devin mama. Da, la 33 de ani mi s-a indeplinit minunea. O minune care credeam ca nu se va intampla niciodata. Din „n” motive.
Acum sunt pe cale de a deveni mama, dar deja ma simt ca una. Ma uit dupa carucioare, as cumpara hainute de bebei, deja am lista de cumparaturi pentru cel/cea ce o sa-mi devina laitmotivul de a exista.

Nu pot sa spun ca sarcina este cea mai minunata perioada din viata unei femei, asa cum multe prietene mi-au spus. Nu atunci cand stai cu buda in brate aproape non stop, 3 luni. Apoi imbratisarile devin din ce in ce mai rare… exact ca intr-o relatie adevarata :D. Nu e placut cand un sifonier intreg iti ramane mic. Nu e placut cand trebuie sa scoti zeci de milioane vechi din buzunar ca sa iti faci analizele considerate gratuite pentru gravide. Nu e placut cand mai scoti cateva milioaze vechi ca iti reinoiesti garderoba, care nu stii cat o sa te incapa. Nu e placut cand descoperi preturile unui body pentru un bebe de 0-12 luni (80 ron). Nu e placut cand te gandesti ca daca vrei sa fii tratata omeneste la nastere, trebuie sa mergi la o maternitate privata. Altfel risti sa ti se strige „taci si indura! cand ai stat cracita, nu te-a durut?”.
Dar sentimentul este unul absolut minunat. Asteptarea, framantarile, chiar si problemele existentiale, pana acum necunoscute, capata un iz placut. Sunt absolut convinsa ca sentimentul este mult mai minunat atunci cand iti tii minunea in brate. Asadar traiesc pentru aceasta clipa.

Restul e tacere.

Sunt senzatii pe care nu multi le simt… sunt sentimente pe care nu multi le regasesc… sunt amintiri pe care nimeni altcineva, in afara de mine, nu le are. Si e normal asa. Suntem unici.
In unitatea noastra ni se intampla lucruri unice; atat de unice incat ne definesc ca si spirit. Traim dupa sabloane cu toti, dar ceea ce ne defineste ca si individ si ne face unici sunt intamplarile din viata noastra, copilaria, amintirile, trairile…
Fiecare are felul lui de a le interpreta, de a le simti si a le regasi. Eu am un simt unic de a ma intoarce in trecut si de a iubi trecutul cu toate neajunsurile lui.
Intr-un alt articol numit „30 de ani intr-o singura pagina” am relatat in mare viata mea cu mici particularitati. Insa nu am amintit de „surorile” mele. De ce surori intre ghilimele si de ce nu am amintit de ele atunci?… Pentru ca nu suntem surori in adevaratul sens al cuvantului, dar am crescut impreuna pana la o anumita varsta… pana la 11 ani ai mei. Apoi drumurile ni s-au despartit. Destul de brusc. Dar in sufletul meu au ramas surorile mele.
O copilarie plina de durere si de o parte si de alta. Desi au trecut ani si ani… zeci… nu am incetat niciodata sa ma gandesc la ele. Stiam in mare ca sunt bine, dar cam atat. Noroc cu Facebookul. Am regasit una dintre ele, apoi pe cealalta. Pe una am revazut-o de doua ori, cu cealalta am vorbit doar la telefon, deocamdata.
Sunt 10 ani care ne leaga. 10 ani in care am crescut impreuna. Gabi este cea care m-a luat deoparte si mi-a zis „Fata, ti-a venit ciclu! Sa nu te sperii!” Claudia este cea care mi-a alinat o parte din copilarie luandu-ma sub aripa ei cate o luna pe an, acolo unde este casatorita. De la amandoua am „ciordit” bomboane pe care le primisera de la gagici, iar eu in mintea mea proasta, le puneam ambalajele goale la loc 😀 . Toate trei am trait o adevarata drama paralela. Mult prea dureroasa ca sa o pot asterne in cuvinte. Poate cu alta ocazie… Cand ne-am regasit am simtit o usurare asa cum numai in povesti gasesti. Si pot spune ca aduc o fericire mare in sufletul meu sa stiu ca sunt bine si implinite…
Usor, usor, invat sa imi infrang monstrii trecutului si sa ma regasesc pe de-a intregul.
As fi cinica daca as spune ca doar sentimentele mele ma fac sa ma simt asa. Nu. Intregul a pornit acolo unde am regasit o legatura de o parte si de cealalta. Faptul ca nu doar ele sunt surorile mele, ci ca si eu la randul meu sunt sora lor. Reciprocitatea asta mi-a alinat toata suferinta din trecut. Uneori intr-un mare rau se poate naste si bine. Iar in cazul asta… binele absolut este ca ne-am avut una pe cealalta chiar si cand drumurile ni s-au despartit. Ne-am avut in suflet una pe cealalta (celelalte, in cazul meu), chiar daca nu am stiut.
Monstrii copilariei noastre ne-au oferit ceva ce nu multi pot avea. Dragoste neconditionata.
De ce m-am hotarat sa scriu despre asta? Pur simplu. Viata e prea scurta sa nu spui ceea ce simti. Daca eu as muri maine, nimeni nu ar stii ceea ce este in sufletul meu.
De multe ori este mai usor sa jignesti pe cineva decat sa-i spui cat de important este.

Am cugetat indelung… si da, decizia de acum 2 ani a fost cea mai inteleapta. Pacat ca am luat-o atat de greu si atat de tarziu. Stiu, nicioadat nu prea tarziu, dar parca mai devreme este si mai bine atunci cand este de bine :).
Si da, ma felicit in fiecare zi. Fericita din nou… e loc de mai mult. Intotdeauna este.
Dar sunt nu numai fericita, ci implinita cu mine, cu dorintele mele si realizarile mele… cu visele si neimplinirile, cu absolut tot. E ceva daca ma simt implinita de neimpliniri, nu?

Am redevenit eu… si pentru asta sunt in al noulea cer. Probabil ca mai am de recuperat bucatele ramase in urma si ratacite in intuneric. Dar ce mai conteaza cand ma trezesc in fiecare zi eu? 🙂

Asta va doresc si voua. Sa fiti voi si va iubiti exact asa cum sunteti. Nimeni altcineva nu o va face in locul vostru, nu la fel sau mai mult decat voi.

Mi-e teama de singuratate. Dar cel mai mult ma tem de singuratatea in doi…