Ne-am intors de la Ploiesti in seara asta. Pe drum de la metrou spre casa am traversat o strada iar cu noi a facut-o si un caine svelt, colorat si cu alura atletica. Ne-a asteptat pe noi sa facem noi primul pas, parca voia sa stie ca va fi in siguranta. Apoi a mers cu noi tot drumul spre casa. La un moment dat am trebuit sa urc niste scari si am incetinit pentru ca aveam un troller destul de greu. Prietenul meu era in fata si nu a sesizat ca eu ma miscam greu, insa cainele dupa ce a urcat scarile m-a asteptat.maidanezi-1111-flickr Asta i-a atras atentia si lui. Nici macar nu am pus mana pe el, nu i-am dat de mancare pentru ca nu am avut ce. Doar am vorbit cu el tot drumul, iar el era atat de bucuros ca ii vorbim incat nu a vrut sa ne mai paraseasca. Ne-a condus pana la scara, mai mult chiar, a intrat si pe scara cu noi, voia cu siguranta sa urce si-n lift si sa vina acasa. Se comporta de parca era al nostru, iar el era atat de fericit sa-si fi gasit niste stapani. Mi-a rupt sufletul ca nu am putut sa-l iau. Stam in chirie, deja avem un motan in casa. A fost unul din momentele in care am regretat amarnic ca nu avem si noi o casuta pe pamant a noastra, una mica. Stiu, am fi adus acasa probabil multe suflete ca acesta. M-ar fi facut sa ma simt extraordinar. In schimb, m-am simtit ca ultimul om cand l-am lasat in scara. Se uita la noi cu ochii lui frumosi si umili…am intrat in casa cu lacrimi in ochi, atat eu cat si el. Inauntru ne-a readus zambetul tot o pereche de ochisori, de data aceasta a unui blanos mai mic. Insa am o mare mahnire, daca as fi putut…

Daca dumneavoastra puteti, nu va lasati mahniti. Aceste animale cauta fericirea ca noi toti, iar pentru asta, cer foarte putin. Daca puteti, opriti-va din drum, salvati un suflet care sigur fara voia lui a ajuns in strada.

tiestutu1

o-clipa-de-seriozitate