Era candva un barbat pe care il dispretuiam. Cu cat il dispretuiam mai mult, cu atat mai mult il iubeam. Inconstient.
Era candva un barbat care a fost primul barbat din viata mea… si asa a ramas. Nu pot fi primii multi, nu? 😀
Era candva un barbat de care am fugit. Am fugit la propriu si la figurat. Vreo 10 ani sa tot fie, daca nu chiar mai mult. Motive au fost destule.
Acest barbat este ultimul azi. Acest barbat este tatal fetitei pe care o port in pantec.
Poti fugi cat vrei de destin. Daca e al tau, te va ajunge din urma.

De sub picioare îmi foșnesc vise… Dar azi parcă s-au strâns toate acolo și-mi șoptesc în cor, la fiecare pas, câte ceva, fiecare altceva, pe un ton muribund.

Calc apăsat, cu o dușmănie nemaiîntâlnita. Glasurile lor amețitoare, constant reproșându-mi ceva, le vreau mute. De-aș putea să le smulg limba, la fiecare în parte, aș face-o…

Și-acum e rândul meu să vorbesc… Câte aș avea să spun!… Știu că este în zadar. Într-un fel. Altfel, este un unguent pentru sufletul meu rămas încă în viață. Și totuși cuvintele sunt de prisos atunci când nu sunt spuse în momentul potrivit.

Însă, mă înfioară gândurile negre. Urările de mai puțin bine ce stârnesc în mine un fel de răzbunare mult așteptată după colț. Și pentru ce?  De fapt e ca o boală. Un fel de Tourette în mijlocul unor gânduri de bine. Dar ce știu eu ce este bine… probabil binele meu nu coincide cu al celorlalți, probabil nici răul.

Și atunci mă lepăd de mine. Mă lepăd de tot ce mă înconjoară și aștept…
Știu că inevitabilul se va întâmpla.Veșmântul asta greu de pe umerii mei va ceda. Alți umeri îl așteaptă.
Întotdeauna există și un revers. Întotdeauna lucrurile se întâmplă cu un motiv. Întotdeauna…

P.S. Motivul pentru care lucrurile s-au întâmplat în cazul meu este unul clar și ciudat. Cert este ca motivul a existat mereu, iar eu l-am știut dintotdeauna.

In viata mea au loc schimbari majore. Ma pregatesc cu mare atentie de o relocare. Inca ma intreb de unde puterea de a o lua de la inceput din nou. Si totusi asta fac in fiecare zi. Este un pas pe care ar fi trebuit sa-l fac mai demult, insa stiti si voi, obisnuinta este cea de-a doua natura. Cel mai tare imi este teama pentru pisicutul meu. Lui ii este bine aici. Pisicile se ataseaza mai tare de loc decat de persoane. Sper sa nu il traumatizez, saracutul.
Va urma o perioada de acomodare pentru amandoi si probabil voi lipsi un timp de pe blog, pana o sa imi pun internet. Nu ca as fi activat foarte mult in ultimul timp, recunosc. Dar am avut nevoie sa fiu singura cu gandurile mele. (mai mult…)