Astăzi am un interviu cu mine însumi. Juriul îl constituie o nebunie care, ușor amuzată, mă întreabă despre dorințe, împliniri și speranță.
Ii zâmbesc într-una. Deh, trebuie să par mai nebună decât nebunia însăși, altfel nu prea văd cum aş putea să o scot la capăt.

Îi dansez ca o apucată, nici măcar nu știu pașii, e un vals, Amelie. Mă rotesc, până cad lată. „Astea-s dorințele mele” îi șoptesc, învârtindu-ma de-acolo de pe covor de jos, cu el cu tot.

Într-un sfârșit mă ridic puțin cam șifonată. Și încep a mă fâstâci grozav de tare.

Împliniri?!…  Supraviețuiesc. Ar trebui să fie de ajuns. Însă interviurile astea sunt făcute ca sa răspunzi ce vor ei. Și totuși… la naiba!
Zâmbesc până la lacrimi. Și, într-un act nebun de mimă pun în scenă, pas cu pas, toate trăirile de până acum. Fapte greșite și bune. Toate sunt împliniri. Nu pot exista unele fără celelalte. Nu poți să te declari pe deplin mulțumit, pentru că nimeni nu este perfect. Împlinirea mea supremă fiind acea de a menține perfect imperfectă. Sunt mulțumită? Nu, desigur. Mulțumirea singura care contează cu adevărat este aceea de a rămâne uman orice ai face și orice ai întâmpina în viața. Aici mă declar mulțumită.

Actul 3. Im las capul ușor pe spate și închid ochii… Încă zâmbesc. Zâmbesc și lacrimi stau să cadă. Speranță… va exista atâta timp cât am sa fiu în viață.
„Mai bine iți spun unde mă văd în 5 ani. Mă văd în scaunul tău, intervievând pe alții. Fix în aceeași postură, a nebuniei ușor amuzată”.