In zbor cu ei

 

As I grow old

It’s raining through my veins,
It’s raining through my blood,
My hands and feet are cold,
And mold catch up my bones
As I grow old.

It’s raining through my cells,
It’s raining through my womb,
My dreams are feeling foolish
And mold it’s spreading it’s best
Straight there, into my soul.

It’s raining through my skin,
It’s raining through my time,
My memories humble ask to be sold.
And mold can’t touch the fear
As I grow old.

 

Plang pentru tara mea

M-am surprins cu lacrimi in ochi de multe ori in fata adevarului. Si nu de bucurie. Ci am simtit o tristete fara margini de fiecare data.
Tristete pentru batranii care stau la cozi pentru o paine in plus data ca ajutor social, pentru copiii cu obraji murdari, cu ochii inocenti  si cu manute tremurand ce cauta prin gunoaie, pentru bolnavii ajunsi sa-si cerseasca dreptul la o moarte demna pentru ca nu pot sa se trateze intr-un mediu decent, pentru tinerii care isi doresc copii si  nu si-i permit, pentru copiii aruncati de vii la ghena, pentru iepurasi ucisi in bataie in mijlocul orasului, pentru pisicute si catelusi abandonati in strada si care de cele mai multe ori sfarsesc ca mingii de footbal a unor dezaxati, pentru padurile disparute peste noapte, pentru oameni ingropati de vii sub zapada sau luati de ape… As putea sa continui, dar nu vreau. Bine ca nu ninge tot timpul anului. Bine ca inundatiile trec la un moment dat. Insa celelalte par a nu avea sfarsit niciodata.

Ati zice ca poate sunt prea sensibila. Eu spun ca plang pentru tara mea. In sufletul meu stiu ca toate astea nu se vor sfarsi niciodata. Si e pacat. Pentru ca, dincolo de toate astea, avem o tara frumoasa.

 

Moartea disprețului biologic

Da,  titlul sună tare ciudat. Adevărul este că nu știu ce titlu să dau acestui articol, având în vedere că nu ar trebui să fie unul vesel, ba din contră, ar trebui să-mi smulgă lacrimi și jale.
Ieri, când eram la Flanco, în căutarea unui cântar de baie, că deh, am ajuns la 63 Kg, și-mi trebuia ceva care să mă avertizeze în fiecare zi că sunt gabarit depășit, mă sună mama.
Toate bune și frumoase, până aud din gurița ei foarte senină: “a murit tac’tu.” Băi, cred că nu aud bine. Și o pun să repete. Iar ea o face, cu aceeași seninătate. “Ce glumă proasta!”. Hai mai mami, păi nu ai zis tu că e la țară? Și ce naiba e tonul ăsta?! În timp ce spuneam asta, îmi pică fisa. “Aaaaaaaaaaa! Tu vorbești de tatăl biologic?! Da spune-i și tu pe nume, știi că nu reacționez când îi zici că e tata.”
Recunosc că singurul lucru la care m-am gândit a fost o posibilă moștenire. Ar trebui să-mi fie rușine, știu. Dar nu îmi este. Nu cu un astfel de om, pe care nu-l cunosc și pe care nu am dorit niciodată să-l cunosc. Un bețiv notoriu care devenea extrem de violent cu mama în momentul în care era pișcat. Îi port numele, sunt recunoscută de el, însă niciodată nu am văzut pensie alimentara de la el. L-am cunoscut când eram foarte mica. Apoi am fugit de el cât am putut.
Am trecut odată pe lângă el și nici măcar nu am observat.  Mama era în urma mea și mi-a spus asta. Nici măcar nu am întors capul. Deja știam că are o altă familie. Nu știu dacă au fost căsătoriți legal. Tot ce știu este ca am o cârcă de frați și surori, pe care nu vreau sa-i cunosc.

Nu știu dacă omul asta a lăsat ceva în urma lui în afara de copii. Dar as vrea ca măcar odată în viata lui să-și facă datoria de tata, asta dacă nu a băut tot. Asa ca primul gând cu care m-am trezit de dimineață a fost asta: Cum pot afla dacă are ceva pe numele lui, dacă are rost sa încep un proces de succesiune?
Dar ma îndoiesc tare ca omul asta ar fi avut ceva pe care sa nu-l bea. Dacă ar fi putut, ne-ar fi băut și pe noi, copiii lui.

Însă șocul cel mare nu a fost nici vestea pe care mi-a dat-o mama, nici gândul unei succesiuni. Ci reacția mea. Cântarul ala a fost cu siguranță mai important decât aflarea veștii. Am și uitat până seara, de fapt am uitat din clipa în care mi-a fost comunicat. Asta până de dimineață. Mi-am dat seama că nu i-am spus nici măcar celui de lângă mine.

Nu știu dacă se merită să fac săpături, dar pe prafurile astea… Și apoi la câte i-a îndurat mama! Măcar atât, într-o viață de om. Nici măcar nu știu cum a murit. Dar nu cred că e greu să bănuiești. Probabil beat.

 

O noua serie foto

 

Dust in the wind

 

Zâmbesc, deci exist!

Nu știu de ce, dar azi zâmbesc. Am niște gânduri ciudate și melancolice totodată. Știu, nu am să spun nimic concret. Doar că azi este soare afară. Cel puțin aici, la Brașov. Și mă binedispune cumva, deși, dacă ies afară din peștera mea, nici nu pot ține ochii deschiși de la atâta lumină. Sper să nu plece soarele prea curând.

Să aveți o primăvară frumoasă!

 

Va urez o primavara frumoasa!

Am preferat sa pastrez tacerea pentru un timp. Insa azi am revenit cu ganduri de primavara. O primavara ce se lasa asteptata. Nu si in sufletul meu.

 

Haz de necaz!

Nu vreau sa comentez… va las pe voi sa o faceti.