Femeile se nasc masochiste

Si pentru ca in ultimul timp am parut al naibii de melancolica (chiar am fost), a venit timpul sa scriu si ceva mai putin girly, inimoare si pupici roz.
Azi voi fi barbata. Si am sa imi bag si am sa imi si scot daca trebuie. Oricui.
Nu, te rog! Stai la rand! Tin totusi la o ordine!

Ti se pare ca respir romantism prin toti porii?
Ti se pare!
La fel de bine pot fi si vulgara. Stiu. Nu da bine. Doar sunt o doamna, ce pula mea!

Da, frate! In ultimul timp am fost calcata de o locomotiva. Dar i s-au terminat carbunii. Asa ca piss off!

Ploaia din ultimele 4 zile. Da, ati auzit bine, 4 zile aproape continuu, a spalat si ea din cacat. Acum sper sa nu refuleze pe-aproape. Prea multa apa.
Cum sa zic? Noi, femeile, avem un dar nemaipomenit de a cadea in cap dupa cine nu trebuie. Avem si momente de luciditate in care stam si ne intrebam de ce?!!!!!!
Pentru ce? Frumos nu e, nici bogat, nu stie nici sa futa….pula mea…si tot proasta te intorci in starea de plutire. Ca nu gasesti nici un raspuns.
Pentru asta au inventat niste unele (ei nu isi bat capul, nu ala de sus, oricum) un raspuns ” iubesti pentru ca iubesti”
Serios?!
Noroc ca starea asta nu tine toata viata. Ea vine si pleaca. In rastimpuri. Vine fix cand iti promiti cel mai solemn ca nu vei mai lasa se intample asta niciodata. Si pleaca in momentul in care ti-ai smuls si ultimul fir de par. Dar pleaca.
Oare de ce suntem noi atat de proaste? De ce trebuie sa punem atat suflet?
Suntem nascute cu o doza mare de masochism. Unii cred ca tine de inteligenta. Asa o fi.
Parerea mea este ca totul e chimie. Iar chimia asta a femeilor se plimba libera, mult prea libera si mult prea senila. Ne face mult prea vulnerabile, mult prea sensibile. Si cu toate astea, abia tarziu aflam ce naiba e ala orgasm.
La noi pana si sexul e complicat. Avem atatea „butoane” ca saracii barbati nici nu stiu de care sa dea mai tare. La ei e simplu.
Mno, asta e cu trairile mele femeiesti si melancolice…traiesc intr-un corp de femeie. Iar sufletul mi-e la fel de muieresc.
Imi place sa visez, sa ma mint, sa ma tangui pana chelesc. Acum e pauza.
Pana data viitoare, oricum.

 

Premonitie

Încă lucrez la asta. Va suferi modificări pe viitor, dar am decis să o public totuşi.

Ai să mă cauţi într-o bună zi.
Puţin tarziu şi mult prea pe înserat…
Şi-ai să ajungi s-atingi pietrele reci
Fără ca eu sa-ţi pot răspunde.

Ai să te cauţi într-o bună zi
Pierdut printre atatea jurăminte.
Şi-ai să te regăsești vorbind în șoaptă
Cuvinte pe care în trecut le-ai îngropat in taină.

Ai să iubeşti târziu şi mult prea pe înserat.
Şi ai să-ţi urlii-n pernă neputința.
Abia atunci vei învăta ca să te ierţi
Şi cum să priveşti cerul.

 

 

Aproape expert

A durut pana in maduva oaselor….inca striga din mine durerea…
Imi inclestez pumnii incarnandu-mi unghiile in atenuarea durerii din piept…
Fara nici un efect.
A durut adanc si aproape perfect.
De-acum esti expert.

 

1, 2, 3…

Si ploua. De vreo 3 zile. Aproape continuu…
Si inca are de spalat ganduri.
Ale mele, ale lumii.
Ganduri negre, ganduri rosii…ganduri gri.
Creier inundat…
1, 2, 3…si s-a golit.

 

 

Si voi iubi sa te iubesc

Te voi iubi in fiecare zi. Te voi iubi in fiecare seara. Te voi iubi apasat, pasional. Te voi iubi fara sa stii.
Te voi iubi cu gandul, cu imagintie si in vis. Voi fi a ta cand tu nici nu te vei gandi. Te voi iubi pe perna, in baie, cand ma plimb. Te voi iubi neincentat. Te voi iubi cand voi inchide ochii zi de zi.
Te voi iubi mereu fara cuvant, fara vreo veste. Te voi iubi si voi iubi sa te iubesc.

 

Inutil

Se simti mica, mult prea mica intr-o lume mult prea mare si mult prea amara. Si cu ultimele ei puteri inchise o usa. Una imensa si grea. Care statea oricum atarnata doar intr-o balama. O usa care fu intredeschisa o foarte lunga perioada de timp. Pe usa aceea intrara si iesira vant, ploaie, frig si caldura, pe rand sau deopotriva.
Apoi se aseza in genunchi. Dori sa planga. Insa nici o lacrima nu voia sa curga. Doar ochii i s-au umezit putin. Tot corpul ii amortise parca. Si gandurile la fel. Nu a simtit furie. Nici tristete. Doar o amorteala generala. De parca ar fi fost anesteziata. O anestezie generala. Care reusise sa ii inghete nu doar trupul dar si emotiile si timpul. Ar fi vrut sa strige, sa urle, sa sparga ceva…inutil. La fel ca ea.

 

Acceptare

Viata e frumoasa. Daca stii sa o traiesti. Altfel, devine o povara mult prea grea. Cand ajungi intr-un astfel de punct te blochezi pur si simplu. Iar viata trece pe langa tine si tu pe langa ea.
Ce faci? Astepti cu rabdare si mandrie sfarsitul? Il ajuti? Traiesti aleatoriu? Sau incerci sa gasesti raspunsuri, sa dai sens?
De obicei traiesti aleatoriu si astepti sfarsitul ca pe cel mai mare dar Dumnezeiesc.
Cunosc depresia mai mult decat pe mine insami. Stiu toate formele ei. E urata cu spume. Si foarte perfida. Atat de perfida incat si atunci cand razi tu plangi.
Pe la 17 ani am inghitit un pumn de pastile. M-am trezit in spital. Mama era langa mine. Am zacut…nu stiu cat. Cel putin o saptamana mi-am vomat si matele din mine. Sinucigasa ratata, ce sa mai.
Ce imi aduc aminte si in ziua de azi este ca atunci cand am deschis ochii mama era langa mine. Si ca era inconjurata de a o aura verde-galbui. Nu, nu era o inchipuire. Nu era halucinatie. Stiu ce am vazut.
In timp am descoperit ca pot vedea in oameni aceasta lumina. Care e de diferite culori. Dar care adesea e umbrita de propriile nopti ale sufletului. Toti le avem. Unii reusesc sa si le stapaneasca mai bine, sa le ascunda, sa le ignore. Dar ele exista.
Viata nu este usoara. Dar nici cel mai negru scenariu posibil. Totul depinde de perspectiva din care privesti. Sau cum se spune, „atitudinea determina altitudinea”. Sigur, din miezul lucrurilor e intotdeauna cel mai greu sa privesti pozitiv atunci cand lucrurile devin negative. Insa nu imposibil. Desigur, dupa ce furtuna a trecut.
De aceea e bine sa nu luam decizii cand suntem furiosi si nici atunci cand suntem loviti de fericire. Extremele nu aduc niciodata nimic bun.
Incearca sa te detaseszi. De tine. De sentimente. De trairi. Priveste-te din exterior. Nu te infuria pentru ce o sa vezi. Nici nu te rusina. Invata sa il accepti pe cel din fata ta, cu bune si rele. Cand vei ajunge in acel punct vei sti ca esti pe drumul cel bun. Doar asa vei vedea unde sunt sincope, unde gresesti si de ce, unde ai fi putut face altfel, unde esti multumit cu ce ai infaptuit samd. Si cel mai important este sa nu invinuiesti pe nimeni. Esti singurul responsabil de fericirea sau nefericirea ta. Va fi un drum anevoios.
Eu inca lucrez la asta.

 

Ganduri

Momentul acela cand prin minte trec mii de ganduri si nici unul complet. Mii de dorinte si nici una posibil de infaptuit. Mii de regrete anapoda. Mii de emotii amestecate, colorate, insamantate si totusi muribunde…
Ganduri. O mie si unul si nici unul complet.
Arse de soare, de neputinta si teama.
Ganduri mici si mari tinandu-se de mana
Stranse tacut, ca-intr-un cortegiu funerar, in semn de respect.

Emotii. Indepartandu-se una de alta.
Se imping, se cearta, se gadila si obosesc.
Apoi iti coloreaza si decoloreaza, pe rand, viata.
O mie si una. Dar nici una traita complet.

E bine sa admiti ca uneori lucrurile nu sunt ce par a fi. Ca uneori interpretam gesturi si semne in defavoarea adevarului, doar pentru a ne hrani egoul.
E bine sa iti dai pace atunci cand descoperi ca totul a fost doar o iluzie. Dar oare care este calea? Nu stiu. Tot ce stiu este ca nu e niciodata usor. Si ca scurtarea drumului ar face ca pacea sa nu fie niciodata instalata cu adevarat. Ar fi o noua iluzie. Nimic mai mult.

 

De vorbă cu mine, la ceas de seară

Sunt genul de om care toate trebuie sa treaca prin mine ca sa poata capata un sens. Pentru mine. Practic eu sunt filtrul.

Ca sa ajungi sa-mi fi prieten trebuie sa imi castigi respectul cumva, dar mai ales neintentionat.
Ca sa ajungi in patul meu trebuie sa te iubesc. La nebunie. Dar mai ales sa ma iubesti. Sa iubesti sa ma faci sa ma simt bine, iubita. Complicat, huh?!
Ca sa ajungi fostul, trebuie sa ma dezamagesti, o data, de doua ori, chiar de zeci de ori, caci mai am o calitate, sunt rabdatoare, dar cand dezamagirea totala pune stapanire, patul meu devine neincapator, la fel ca si sufletul meu, iar cuvantul „noi” prea mare si fara nici un sens.
Ca sa ajungi sa imi fii fiica/fiu, trebuie sa te nasti in mine. Mai intai in mintea mea, apoi in inima mea si in final din pantecul meu.
Ca sa ajungi sa imi fii iubit, trebuie mai intai sa te iubesti pe tine. Exact cum as face-o eu. Ca sa ma pot recunoaste in tine.
Ca sa poti sa imi fii mama, trebuie ca Dumnezeu sa imi permita sa te aleg.
Ca sa poti sa imi fii tata, trebuie sa imi respecti si iubesti mama.
Lista poate continua…dar totul are sens cand totul trece prin mine. Nimic altceva nu are. Nu ca lucrurile celelalte nu ar exista, dar ele raman cumva la fapt divers si capata un continut blank.
La ceas de seara. De vorba cu mine