Îmi vărs veninul pentru ca îmi este teama să nu ma înec de atât amar. Îmi vărs furia și deznădejdea pe o pagina goală, rămasă fără cuvinte, fără rime, fără nici măcar un semn de punctuație.
Am ales să tac, deși aveam multe de spus. Pentru că deznădejdea a ales sa pună ea semnele de punctuație în ultimul timp. Nu știu cum să-mi aleg cuvintele și cu câtă grijă să le aștern pentru a spune totul prin a spune nimic…
Privesc în jurul meu de cate ori am ocazia. Și aleg întotdeauna ce-i mai bun. Asta pentru sufletul meu, pentru a nu lăsa speranța să moară.
Ar trebui să tin jurnalul meu saptamanal aici si sa relatez tot ce vad, cu bune si rele. Dar relele ar fi atat de multe incat blogul s-ar transforma negresit intr-unul negativ… mult mai mult decat este.
Azi ma intorceam din oras. Nu am masina, poate ca este mai bine asa. Asa ca am luat autobuzul. Nimic neobisnuit pana aici. Pana cand in statia urmatoare se uraca unul cu bicicleta cu tot si bineinteles ca mozoleste pe toata lumea cu rotile lui (dupa ploaie), fara sa-si ceara scuze la absolut nimeni. In fine nici asta nu este ceva neobisnuit. In urma lui, un nene cu un mare rucsac in spate si o sacosa din aia de rafie plina cu pliante publicitare. Inalt, zvelt, rosu in obraji, la vreo 40, maxim 45 ani.
Ma uit la el fara sa vreau si in acelasi timp ma gandesc cum sa-mi fac loc de bicicleta lui nenea, fara sa ma mozolesc, pentru ca la urmatoarea cobor.
Nenea cu rotile cred ca ma simte ca vreau sa-l imping pe scari si isi trage bicicleta din fata mea. Profit de moment si pasesc pe langa, pana ce ajung la scara, desi autobuzul prinde stopul inainte de statie. E aproape regula. Prinde stopul ala negresit de 9 ori din 10. Nu-i bai, macar sunt inca cu o pereche de pantaloni curati inca.
Ajung langa nenea cu pliante, cel zvelt… si duhnind a bautura de imi muta nasul. Deh, munca grea. Omul si-a facut curaj. Apoi imi indrept privirea catre scari la picioarele omului. Dintr-odata incep sa curga siroaie din pantalonii lui. Ma incrunt, nu inteleg. A plouat dimineata, insa nu mai ploua de 3 ore… Omul incearca sa mascheze ploaia din panatalonii lui cu sacosa de rafie… Si se face lumina in mintea mea. Omul facuse pe el, acolo, in autobuz, in fata mea…
Nu pot sa-mi exprim indignarea, confuzia, mila si furia prin care am trecut pret de cateva minute. Da, mi-a fost mila de el. Imi dau seama ca astfel de oameni nu mai au nici o sansa. Evident ca vina le apartine exclusiv.
Sper sa nu ajung vreodata asa.
